A, E, I, O, U
Tudor Arghezi
Să fac o numărătoare.
Deschide palma întreagă. Dă-mi degetul cel mare.
Din celelalte patru, mai depărtat și sprinten
Și înfrățit cu ele, stă-n lături ca un pinten.
Când au cuprins de coadă securea ș-o-ncârligă
Se-ntoarce și le-ncinge, făcându-se verigă.
Îi zicem deget mare, dar nu că e mare,
Ci pentru că le ține supuse-n ascultare.
El poartă-nsărcinarea, ca și căutătura,
Să-nfățișeze omul întreg și semnătura.
Din sumedenii multe, de capete, nici el,
Nici chipul nu-s pe lume de două ori la fel.
De nu-nvățau să scrie, strămoșul și bunicul,
Ei iscăleau hrisovul cu-acela, cu buricul.
Al doilea din mână e degetul ce-arată
Menirea de poruncă și pâra-n judecată.
Deosibește-n gloată, amenință și ceartă.
A scos în priveliște greșeala sau o iartă.
Cel din mijloc e martor nepăsător și poate
Să le ajute leneș pe celelalte toate.
E rece, întârzie, pripelile-l ajung
Mai potolite, n-are voință și-I mai lung,
Și dezlegat de suflet și minte, are-nvăț
Să stea ca-ntre umbrele și pălării un băț.
Al patrulea iubește, părtaș la o solie
Să aibă logodită fecioară de soție.
Prinos de închinare la frumusețea smeadă,
El poartă o cătușe de aur drept dovadă.
La licărul din deget răspunde-ni ochi scânteia
Pe care-au scăpărat-o surâsul și femeia.
Al cincilea, gingașul, mai micul, stă la coadă,
Smerit că n-are cine să caute să-l vadă.
Uitat cu cartea-n poală, vârât în foi, pieziș,
I-ar strange moale vârful rapsodul pe furiș.
Mai are-o-nsărcinare de numai frumusețe:
Când îți ciocnești paharul la nunți să se răsfețe.
Mângâie-se piticul cu unghia de ceară,
Ca solzul de plătică, de lin și albișoară,
Că primăvara-I pune, primit pe un fuior,
Cel mai aprins și gales inel de mărțișor.
Din volumul ”VERSURI LUNGI”, 1961